Ziska.ro

Azi am participat la o mica campanie in cadrul corporatiei in care lucrez: voluntariat de Craciun in sectia de pediatrie, din cadrul Spitalului de Boli Digestive si Hepatice, la Fundeni. Tot o parte a Spitalului de Oncologie Fundeni ( imi cer scuze dar nu am retinut numele de doctori care insotesc titulatura acestor doua spitale).
Asa ca ne-am pregatit cu cadouri pe grupele de varsta aflate pe doua etaje ale spitalului, cu reni, clovni si magicieni. Si, bineinteles, cu Mos Craciun (Mus, ai fost minunat).

Am fost intampinati cu foarte multa bucurie, cu o fericire pe care rar am vazut-o in ochii unui copil. Si mai era acea tristete a copilului care stie, constient ca nu se poate bucura pe deplin de copilaria lui, chiar daca nu intelege exact de ce sau ce il impiedica, dar care constientizeaza foarte clar oprelistile:” nu ai voie sa te vopsesti pe maini, acolo sunt venele pentru perfuzii; nu poti sa faci aia sau cealalta, iti vei scoate branula si va trebui sa suferi un pic pentru a o repune la loc: etc.etc”

Sa iti traiesti copilaria in spital, zgaindu-te pe geam cum ceilalti se joaca in zapada, e trist si dureros. Cumplit de dureros. Sa stii ca nu poti sa faci aceleasi lucruri, ca orice copil, sa stii ca exista ceva care te impiedica, e trist.

Colegii mei au fost mai viteji decat mine, au rezistat mai mult. Eu, dupa 4 ore de privit ochii aceea care stiau ca ceea ce li se intampla lor nu e ceva obisnuit, ca e ceva cu care sunt nevoiti sa se lupte in fiecare minut, ca batalia nu va fi intotdeauna de ei castigata, am clacat. Am plecat cu durere in suflet, cu lacrimi in ochi, lacrimi pe care atunci, cand inotam prin zapada de pe aleile spitalului, puteam sa le dau drumul sa curga in voie. Acest lucru nu mi-l puteam permite in fata copiilor, a acelora care asteptau Mosul sa vina si la ei sa le aduca inca o speranta, un zambet ca si cum in fata lor stralucea soarele verii……..