Am vazut Semenic-ul. Am vazut lacurile Valiug si Trei Ape. Am vizitat si tabara de sculptura de pe Semenic.
Am revazut Cazanele Dunarii, Eselnita.
Dunarea a avut acelasi efect asupra mea ca si acum doi ani, cand am fost pentru prima data. Chiar daca din “mare” nu am scos-o, spre deliciul Danei. :))

Am revazut si Baile Herculane, o statiune plina de turisti (m-a uimit sa vad cata lume era acolo acum). Am vazut si Resita si Caransebes, in drumul nostru, Orsova, Slatina si Bals.
Oltul mi s-a parut mereu maiestuos, la fel si acum.

Nu am stat sa vizitam, dar mi-a facut placere sa privesc, chiar si din viteza masinii, orasele, oamenii.
Chiar daca am fost dezamagita de lipsa de interes a autoritatilor asupra modernizarii infrastructurii rutiere.

Pentru ca drumurile noastre sunt de rahat. Si asta e adevarul, chair daca suntem ofensati de el si ne doare sa il recunoastem.

Ma uimeste si ma doare ca suntem atat de prosti si de lenesi. Ca nu incercam sa “make the most of it”; sa scoatem tot ce e mai bun din noi si sa il aratam lumii intregi. Sper ca intr-o viata viitoare sa reusim si noi acest lucru.

Imi doream sa vad Timisoara, fie si pentru o ora, de aproape 10 ani.Mi se intampla de fiecare data: oricand vreau sa fac ceva, sa vad un film, sa citesc o carte, orice ce va produce o impresie puternica asupra mea, de fiecare data mi se intampla la fel: prelungesc momentul cat mai mult. Aman finalul cat se poate de mult.

Timisoara nu a fost ceva amanat in mod constient timp de 10 ani, a fost inevitabil; intotdeauna a aparut ceva care m-a oprit. Si poate ca a fost mai bine, cred. Poate acum 10 ani nu ar fi produs aceeasi impresie asupra mea, nu as fi vazut-o cu aceeasi ochi cu care am vazut-o acum. Si poate momentul si orasul m-ar fi dezamagit.

Dar, nu si acum.

Mi s-a parut ca o iubita pe care crezi ca ai pierdut-o la un moment dat din viata ta, ceva s-a intamplat, ai facut un pas gresit si aia a fost! A plecat din viata ta….si dupa ani de lipsa ai regasit-o!

Doar ca ea nu a plecat din viata mea niciodata. M-am simtit ca si cum atunci as fi gasit ceva ce imi lipsea din viata.

Fiecare strada, fiecare alee, fiecare cladire simteam ca imi spun: Bine ai revenit! Desi eu nu am mai fost niciodata acolo. Nu am plecat niciodata de acolo ca sa ma reintorc.

Dar ma voi intoarce, orisicand voi avea ocazia, o voi face.

Probabil ca acum voi face comparatie intre orase, intre Timisoara si Bucuresti, intre Timisoara si orice alt oras pe care il voi vedea. Asta e, ma voi consola sa cred ca nu voi mai gasi altul la fel, dar nu ma deranjeaza. Candva, ma voi intoarce in orasul de pe Bega, si sper sa fie pentru mai mult timp.

E greu sa va spun cum arata locurile pe aici, incerc sa le exprim prin pozele pe care le-am facut, si sper sa reusesc sa va transmit senzatiile pe care le-am simtit eu. E minunat peisajul, lacul arata demential, am mers cca 3-4 km de-a lungul lui, asa ca am putut sa il admir. Abia astept sa plec in plimbari maine, chiar daca nu cred ca vom reusi sa vedem si pestera (pentru aia ne trebuie neaparat ghid, ori altfel vom ajunge la strile PROTV de la ora 5 ca disparuti in munti).

Sincer, drumul e destul de anevoios, sunt aproape 500 de km, ultimii 100 aproape fiind o adevarata provocare si incercare a nervilor, dar totul merita. Ajungand aici, m-am relaxat instant. Oamenii sunt foarte prietenosi si ospitalieri, conditiile din pensiune au fost foarte bune.

Nu ma intelegeti gresit, nu e Ritz, dar totul e curat, nou si foarte placut, ceea ce te face sa te simti ca acasa. Mancarea a fost buna, chiar daca pentru mine a fost un inceput facut cu stangul, dar totul s-a rezolvat foarte bine.

Asa ca daca vreti relaxare, va rog sa acordati o sansa zonei Semenicului si pensiunii. Cred ca veti fi la fel de multumiti ca si mine.

O mica mostra din lacul Valiug:

Acum stau la o bere nefiltrata nemteasca, dupa ce am avut parte si de un pahar de Prosecco italienesc. Din partea casei.

Inca stau si ma gandesc, analizez, ce nuanta sa imi iau rochia. Trebuie sa fie mov. Dar care mov? Cat de inalti sa fie pantofii? Majoritatea au 10-12 cm la toc. Not cool! Not cool at all! Imi rup gatul, ca sa nu mai spun ca picioarele le fac piftie! Dar suntem ok:) We shall survive! That is a MUST! Mai am o nunta la care trebuie sa joc acelasi rol! Pam-pam!

Da, am primit reclamatii ca trebuie sa scriu si lucruri bune despre mireasa. Dar a scris ea singura singurica, la un post anterior, asa ca nu mai are nevoie de laudatori.

Tough world we live in!

Nu va mai intreb unde va petreceti de Pasti, nu mai are rost! Va urez Sarbatori Fericite si Paste Fericit!

sursa foto:

“Buna ziua,

Ma iertati ca va deranjez .Vin cu rugamintea la d-voastra sa scrieti un articol pe blogul d-voastra si sa distribuiti mai departe pe facebook despre mama mea, Gabriela Tudorache care este foarte bolnava . Este diagnosticata cu meningiom , o tumoare cerebrala care i-a afectat vederea si trebuie sa se opereze cat mai repede la o clinica din Germania unde ni se cere 35 000 EUR plus cheltuieli de cazare si transport .

Viata si vederea ei depind de aceasta operatie , iar mie si fratelui meu ne este foarte greu sa o vedem cum indura zilnic cumplitele dureri de cap si ametelile .Timpul nu ne permite sa asteptam si va rugam sa scrieti un articol despre cazul ei . Mai multe detali le gasiti pe http://gabrielatudorache.blogspot.com/. Sau ne puteti contacta la nr de tel. 0724342082. Va rugam , daca sunteti de acord sa ne lasati si un raspuns .
Va multumesc din inima pentru sprijinul acordat.

dumitru_gabriela31@yahoo.com”

Si suntem un pic in contratimp. V-am spus cum m-am ales cu locul(urile) de (h)onoare? Cel de domnisoara de onoare? Eh, si partea grea a inceput! Ce rochie sa imi iau? Ce model se preteaza mai bine evenimentului? Ce culoare ni se potriveste mai bine la toate?

Greu domnule! Greu!
Dezbateri, dezbateri, dezbateri!
Doamne ajuta!

surse foto sau surse foto

E o…………..e un……………cum sa ii spun? toata lumea a innebunit!

Toata lumea se marita, se insoara, se casatoreste!
Eu nu sunt fana nunti.
O recunosc fara sa imi mai fie rusine sau sa imi mai fie teama ca cineva se va speria de reactia mea. Mie imi plac inmormantarile. Le consider mult mai distractive decat nuntile.
Dar nu e vorba de inmormantari acum.

Am avut onoarea sa fiu aleasa ca domnisoara de onoare la doua nunti.
Slava Domnului ca nu sunt consecutive. Sau poate….. mai rau ca nu sunt. Cel putin daca erau consecutive, eram inca sub medicatia luata la prima.

Urasc partea cu domnisoarea de onoare (horoare). Am fost, cand eram pustoaica, (cred ca aveam vreo 16 ani) si nu mi-a placut deloooooooooc. Am urat cu pasiune momentul. Sa va spun de ce:
1- Toti nuntasii erau afara, eu eram in biserica cu nasii (aka- parintii mei), mirii si condamnatul la aceeasi suferinta- cavalerul de onoare. Erau, cred ca, 40 de grade in biserica, duhnea a bautura (parintele si dascalul isi facusera o tira de curaj cu niste vinisor combinat cu tuica, sa poata tine slujba);
2- Din cauza conditiilor relatate mai sus, parintele a facut slujba aia sa dureze vreo 2 ore, ca nu gasea paginile necesare si repeta in continuu aceeasi fraza;
3- Aveam frate niste lumanari, dar niste lumanari, lungi, grele; parca facute sa reziste cel putin la 20 de ani de ardere continua. Sa va spun ca am injurat lumanarile alea si pe cine le-a facut multi ani? Foarte multi ani! De curand am aflat ca nasii?! trebuie sa cumpere lumanarile de cununie! (Doamne, ce au avut ai mei in cap??????-daca ei le-au cumparat? Cazna vesnica a odraslei lor????)

Sa revenim. Din cauza pataniilor mele de mai sus, m-am ferit de nunti, de idei crete gen “Vrei sa fii domnisoara mea de onoare?” sau “M-am gandit ca tu trebuie sa fii domnisoara mea de onoare. Iar eu voi arunca buchetul spre tine, sa fii urmatoarea care se marita”.
Nuuuuuuuu, multumesc.

De data asta, fie vorba intre noi, nu am mai avut scapare. Pentru ca, impricinatele, sunt prietenele mele bune. Si nu prea pot sa le refuz. Slava Domnului, din nou, ca nu se marita toate in acelasi an ( ca mai am de o pereche, doua).

Doamne ajuta! Altfel, eram un om mort.

Un alt aspect de groaza, pentru mine, e alergatul cu mireasa dupa diverse.

Cu una din mirese, lucrurile au mers…..ca unse! Dupa sufletul meu! Ne-a luat 35 minute: sa caute rochia, sa o vada, sa o probeze, sa faca 5 pasi dreapta-stanga (si 3 piruete sa nu cumva sa pice in bot la nunta) si apoi sa spuna cuvintele magice: DA, O VREAU. Si cat am mai asteptat noi acolo dupa alte mirese nehotarate inca vreo 20 min. Dar nu-i bai. Treaca de la mine, bonus.

Avand un asa final neasteptat, (ma pregateam la vreo 3 pachete de tigari fumate afara si perii albi smulsi deja din cap), m-a apucat vitejia sa intreb cealalta mireasa daca a inceput cautatul.

Mi-e groaza de acest moment. Mireasa mea, o iubesc, e prietena mea, dar e o “shopingarista” de groaza. Spaima tuturor magazinelor. Si a mea.

Si sper sa pot supravietui. Sa pot povesti si altora prin ce-am trecut.

Daca nu, va spun Adio! Aici si acum!

sursa foto

Si, citind acolo despre placinte cu branza, mi-am adus aminte ca, in urma cu vreo 10 ani am mancat acea placinta undeva in Apuseni, pe langa Pades, si a fost cea mai buna placinta mancata vreodata.

Mi-am adus aminte de aroma lor de parca le aveam in fata aievea, asa cum erau acum 10 ani, asezate una peste alta in farfurie, calde, cu aroma de branza si aluat copt. Hmmm, un deliciu. Tin minte ca erau masa mea principala, cat de bune erau, nu imi doream sa mananc altceva.

sursa foto

Multumesc Codrutei pentru fotografie!

Am o problema grava: NU STIU sa fac gogosi. Pe o ureche imi intra reteta, pe cealalta…nu mai este la momentul doi din care am auzit-o.
Nici cu practica nu merge. Oricat as incerca, tot nu reusesc sa invat.

Am incercat odata si am facut niste frumoase pietricele rotunde, care da, miroseau a vanilie, si care cu succes puteau fi considerate arme albe. Erau atat de tari, ca puteam sa sparg si geamul termopan cu ele.

Mi-aduc aminte ca bunica-mea facea niste gogosi dementiale. As fi mancat non stop. Si nu reusea saraca sa ma opreasca nici cu amenintarea bataii. Cate vii nu a alergat dupa mine ca sa ma pedepseasca ca ii furam gogosile si nu ramanea nimic si pentru ceilalti, numai noi doua stim. Si viile matusa-mii de la Buzau. Si ale vecinilor. Si bunicul facea gogosi misto. Cred ca le mai face si acum, doar ca nu am mai ajuns de mult pe la el. Erau facute cu lingura.

Dar sa revenim. Eu nu stiu a face gogosi.

Tin minte ca am plecat cu coca de gogosi congelata in bagaj de la Botosani, doar ca sa ma pot bucura ca “fac” gogosi acasa :) Saraca doamna Bobu, cred ca am speriat-o cand i-am zis ca prefer sa imi congeleze coca decat sa mi le faca ea pentru drum. Eu, in schimb, am fost fericita ca am avut gogosi timp de vreo saptamana. Mi-am dramuit coca pe cat am putut de mult, sa am cat mai multe zile gogosi.
As putea sa fac orice altceva: cozonaci (si da stiu ca e similara reteta, dar nu merge la mine), tort de nu stiu care cu crema de te doare capul, prajitura de rupt gura targului, dar simplele gogosi, nenorocitele alea de gogosi mie nu imi ies.

Motiv pentru care de Sf Valentin i-am facut cadou iubitului meu, de la gogoseria de la metrou, gogosi. De Ziua Indragostitilor. Americana.

De Ziua Indragostitilor Bastinasi idem. Doar ca, cred, voi lua mai multe :)